Conf. univ. dr. ing. Nicoleta-Sanda Brișan este prodecan al Facultății de Știința și Ingineria Mediului și Co-Chair al Catedrei UNESCO pentru Dezvoltare Durabilă și Schimbări Climatice la Universitatea Babeș-Bolyai. Activitatea sa de cercetare vizează riscurile naturale, în special cele legate de geologie (radon, seisme), managementul sustenabil al resurselor și al impactului asupra mediului. Totodată, este implicată activ în comunicarea științei, crearea și promovarea culturii științifice în societate (https://enviro.ubbcluj.ro/wp-content/uploads/2026/03/CV_Brisan_Nicoleta_-12.2025.pdf)
Cum s-a conturat, în timp, parcursul dumneavoastră profesional?
Privind în urmă, cred că alegerea domeniilor mele de cercetare a avut la bază profilul meu, caracterizat de o gândire structurată și o orientare constantă spre soluții. Simt nevoia să înțeleg mecanismul din spatele unei probleme, dar în același timp mă preocupă foarte clar pasul următor: ce putem face cu asta?
Am ales să urmez Facultatea de Biologie și Geologie, specializarea Inginerie Geologică și Geofizică, plecând nu doar de la dorința de a înțelege procesele naturale în profunzime, ci și de la ceea ce putea să-mi ofere o carieră de inginer geolog, prospecțiune, explorare și exploatare a resurselor geologice pentru societate. Această etapă de formare mi-a oferit o bază științifică solidă, de la însușirea unei metodologii de cercetare, la lucru de teren, analiză și interpretare a datelor și a reprezentat fundamentul profesional pe care s-a construit parcursul meu ulterior.
Înființarea Facultății de Știința Mediului, devenită ulterior Facultatea de Știința și Ingineria Mediului, a reprezentat momentul în care direcția mea profesională s-a conturat deplin. După o formare și cercetare centrată pe mediul profund și timp geologic, a apărut această perspectivă, mai largă, asupra mediului în ansamblul său, dar mai restrânsă asupra timpului, și asupra relației mai profunde dintre știință și societate.
Această tranziție mi-a permis să îmi extind orizontul profesional către o abordare integrată a problemelor de mediu și identificarea unor soluții aplicate. Astăzi, pot spune că traseul meu profesional este definit de această continuitate: de la rigoarea științei fundamentale la soluții aplicate, de la analiză la acțiune, de la laborator la comunitate.
„Am convingerea că știința își îndeplinește rolul deplin doar atunci când este înțeleasă, asumată și validată de societate”
Există un moment sau o experiență care v-a confirmat că munca dumneavoastră poate face o diferență concretă pentru comunitate?
Da, au existat mai multe astfel de momente, dar cele mai relevante au fost acelea în care „am scos” cercetarea dincolo de spațiul academic pentru a fi prezentată comunității și înțeleasă de aceasta. Am simțit cu adevărat impactul atunci când rezultatele analizelor și studiilor noastre au fost discutate deschis cu autorități locale, operatori sau membri ai comunității, iar din acel dialog au rezultat decizii și soluții concrete. Nu a fost vorba doar despre a transmite date, ci despre a construi împreună înțelegerea lor și despre a identifica, printr-un dialog onest, cele mai potrivite soluții pentru contextul respectiv.
La fel de puternică este experiența lucrului cu elevii, în proiecte educaționale, și cu studenții. Când vezi că tinerii nu doar primesc informația, ci o înțeleg, o pun în relație cu realitatea lor și o transformă în atitudine și responsabilitate, realizezi că rezultatul cercetării capătă viață dincolo de laborator.
Aceste experiențe mi-au oferit argumentul profund pentru ceea ce fac: convingerea că știința își îndeplinește rolul deplin doar atunci când este înțeleasă, asumată și validată de societate. Comunicarea și dialogul direct cu oamenii trebuie să completeze comunicarea științifică prin reviste și publicații de specialitate și să devină parte integrantă a cercetării. Pentru că doar atunci când știința este explicată, discutată și înțeleasă dincolo de paginile unui articol științific, ea poate genera schimbare reală și la nivel de comunitate.
„Rolul universității este de a produce cunoaștere și de a o face accesibilă pentru comunitate”
Radonul este un risc de mediu mai puțin vizibil în spațiul public. De ce este important ca universitățile să aducă această temă în atenția comunității?
Radonul este un exemplu foarte clar de risc invizibil. Nu îl vedem, nu îl mirosim și nu produce efecte imediate, iar tocmai această „tăcere” îl face periculos, pentru că poate fi ușor ignorat. Din punct de vedere științific, știm că expunerea pe termen lung la concentrații ridicate de radon reprezintă un factor important de risc pentru sănătate, însă nivelul de conștientizare publică rămâne încă redus. Radonul este recunoscut la nivel internațional ca al doilea factor de risc pentru cancer pulmonar, după fumat, însă expunerea este progresivă și cumulativă.
În acest context intervine rolul universității. Misiunea ei nu este doar de a produce cunoaștere, ci și de a o face accesibilă pentru comunitate. Exemplul UBB este relevant în acest sens: prin Laboratorul de Încercări Radon „Constantin Cosma”, dispunem de expertiza necesară pentru a realiza măsurători, a interpreta datele și a propune soluții tehnice de remediere. La fel de important însă, este și modul în care rezultatele și riscul potențial sunt comunicate. Radonul este un exemplu foarte clar de risc real, invizibil, dar gestionabil.
Astfel, universitatea nu doar identifică și analizează riscuri, ci contribuie la consolidarea încrederii publice și la creșterea capacității comunității de a răspunde responsabil. Prin cercetare, educație și parteneriate cu autoritățile, transformăm un risc invizibil într-un subiect de dialog constructiv și acțiune preventivă.
În fond, responsabilitatea noastră este să aducem știința mai aproape de oameni și să contribuim la creșterea rezilienței comunității, mai ales atunci când vorbim despre riscuri care nu se văd, dar care pot fi controlate prin cunoaștere și acțiune informată.
Pentru mine, un aspect fundamental a fost trecerea de la concluzii științifice la mecanisme de guvernanță. Implicarea în Comitetul interministerial de lucru pentru radon, în procesul de elaborare și implementare a Planului Național de Acțiune la Radon a însemnat integrarea directă a expertizei academice în definirea priorităților și a măsurilor instituționale. În paralel, colegii mei au contribuit la elaborarea ghidurilor tehnice pentru prevenirea și remedierea radonului în clădiri. Astfel, cercetarea nu a rămas la nivel de analiză științifică, ci a oferit fundament pentru standarde, reglementări și intervenții concrete care reduc efectiv riscul pentru populație.
„Risipa alimentară este un fenomen sistemic”
Risipa alimentară este adesea o problemă individuală?
Risipa alimentară este adesea percepută ca o problemă individuală, legată de obiceiurile de consum, de planificarea cumpărăturilor sau de gestionarea resturilor alimentare în gospodărie. Și, într-adevăr, comportamentul individual are un rol important.
Însă, în realitate, risipa alimentară este un fenomen sistemic. Ea apare de-a lungul întregului lanț alimentar: producție, procesare, distribuție, retail, HoReCa și consum final. O parte semnificativă a pierderilor nu este generată în gospodării, ci în etapele anterioare, din cauza standardelor comerciale, a logisticii, a supra-producției sau a mecanismelor de piață.
Reducerea risipei alimentare nu poate fi lăsată exclusiv în responsabilitatea individului. Este nevoie de politici publice coerente, de reglementări care să faciliteze donarea surplusului alimentar, de modele economice circulare și de educație pentru consum responsabil.
În același timp, schimbarea sistemică începe și cu schimbarea mentalității individuale. Fiecare alegere contează, dar ea trebuie susținută de un cadru favorabil – infrastructură, legislație, informare și cooperare între actorii implicați.
Aș spune, așadar, că risipa alimentară nu este doar o problemă individuală, ci una de guvernanță și responsabilitate colectivă. Iar soluțiile eficiente apar atunci când combinăm comportamentele responsabile cu politici bazate pe date și cu parteneriate între mediul academic, autorități și sectorul economic.
„Modul în care tratăm hrana reflectă modul în care tratăm planeta”
Ce ne spun cercetarea, datele științifice despre legătura dintre risipa alimentară, sustenabilitate și responsabilitatea față de resursele comune?
La nivel global, aproximativ o treime din alimentele produse nu sunt consumate. Fiecare kilogram de aliment înseamnă apă utilizată pentru irigații, sol fertil exploatat, energie consumată pentru producție și transport, emisii de carbon generate pe întreg lanțul alimentar. Sectorul alimentar este responsabil pentru un consum foarte mare de resurse și pentru o parte semnificativă a emisiilor globale de gaze cu efect de seră, iar risipa alimentară contribuie suplimentar la acestea. Așadar, irosind hrană, irosim simultan și alte resurse. Deci, este foarte clar că risipa alimentară nu este doar o problemă etică sau economică, ci una profund legată de sustenabilitate și de gestionarea resurselor comune.
Așadar, combaterea risipei alimentare este una dintre cele mai eficiente și accesibile măsuri de sustenabilitate, într-o lume în care accesul la hrană este inegal distribuit, iar presiunea asupra resurselor este în creștere.
În esență, modul în care tratăm hrana reflectă modul în care tratăm planeta.
„Cercetarea noastră a arătat că risipa de fructe și legume este determinată nu doar de factori logistici sau de stocare, ci și de criterii estetice și de percepții ale consumatorilor privind „imperfecțiunea” produselor”
La nivel de UBB, am participat la cercetarea realizată în cadrul proiectului „Împreună Pentru Mai Puțină Risipă Alimentară”, care a analizat în mod specific risipa de fructe și legume, categoria cu cea mai mare pondere în pierderile alimentare. Cercetarea noastră a arătat că risipa de fructe și legume este determinată nu doar de factori logistici sau de stocare, ci și de criterii estetice și de percepții ale consumatorilor privind „imperfecțiunea” produselor. Datele colectate prin interviuri cu fermieri, comercianți și consumatori au evidențiat că o parte importantă a pierderilor apare din cauza standardelor comerciale și a preferințelor pentru produse cu aspect uniform.
Un rezultat aplicat al proiectului a fost dezvoltarea platformei digitale „Team Up for Less Waste”, menită să conecteze actorii din lanțul alimentar și să faciliteze schimbul de soluții. De asemenea, experimentele comportamentale realizate în cadrul proiectului au demonstrat că acceptarea produselor cu forme atipice poate crește atunci când acestea sunt prezentate prin mesaje care valorizează autenticitatea și sustenabilitatea. Soluțiile identificate au vizat diversificarea canalelor de distribuție, procesarea la scară mică și cooperarea locală.
Cercetările științifice arată că cele mai eficiente soluții pentru reducerea risipei alimentare sunt cele bazate pe măsurare sistematică, intervenții diferențiate pe verigile lanțului alimentar și politici publice susținute de date. Studiile demonstrează că entitățile care monitorizează constant cantitățile de alimente irosite reușesc să reducă pierderile semnificativ, deoarece pot ajusta achizițiile, porțiile, logistica și stocurile. De asemenea, cercetările evidențiază importanța cadrului legislativ care facilitează donarea surplusului alimentar și integrarea principiilor economiei circulare.
Concluzia este că reducerea risipei alimentare necesită o combinație între date, instrumente digitale, ajustări ale cadrului de reglementare și intervenții comportamentale. Politicile publice, mediul economic, comunitatea și educația trebuie să funcționeze împreună. Iar cercetarea devine cu adevărat relevantă atunci când oferă instrumente concrete pentru această coordonare și pentru transformarea sustenabilității într-o practică de zi cu zi.
„Ca femeie, am resimțit uneori nevoia de a demonstra constant că rigoarea științifică, capacitatea de coordonare și leadershipul nu sunt atribute asociate genului, ci expresii ale competenței și consecvenței profesionale.”
Ce provocări și ce oportunități ați întâlnit ca femeie în cercetare?
Provocările nu au fost întotdeauna explicite, dar au existat, fără îndoială. În mediul academic, performanța este evaluată prin rezultate, proiecte și publicații, într-un ritm adesea intens și competitiv. Ca femeie, am resimțit uneori nevoia de a demonstra constant că rigoarea științifică, capacitatea de coordonare și leadershipul nu sunt atribute asociate genului, ci expresii ale competenței și consecvenței profesionale.
O provocare reală ține de echilibrul între multiplele roluri asumate: activitatea de cercetare, responsabilitățile administrative, coordonarea echipelor și dimensiunea personală. Sistemul academic funcționează pe logica performanței continue, iar gestionarea timpului, a energiei și a priorităților devine esențială.
În același timp, au existat și oportunități semnificative. Ele au fost legate de capacitatea de a construi colaborări durabile, de a crea contexte de dialog și de a conecta oameni și idei în jurul unor valori comune. Consider că această deschidere către cooperare și încredere a reprezentat un avantaj real.
De asemenea, observ că generațiile tinere privesc diferit ideea de leadership. Modelele autoritare sunt treptat înlocuite de modele colaborative, în care incluziunea, empatia și competența devin repere centrale. Acest tip de leadership, orientat spre echipă și responsabilitate împărtășită, este tot mai apreciat și oferă un cadru favorabil pentru o schimbare pozitivă în mediul academic.
Ce mesaj ați transmite tinerilor – în special tinerelor – care își doresc o carieră în cercetare, dar caută și sens și relevanță socială?
Le-aș spune, în primul rând, că cercetarea începe cu întrebări importante și cu dorința sinceră de a găsi răspunsuri la ele. Este nevoie de curaj pentru a duce acest demers până la capăt, dar și de consecvență și pasiune.
Cercetarea nu înseamnă doar articole și indicatori bibliometrici. Ea înseamnă și impact, responsabilitate și contribuție la rezolvarea unor provocări reale – schimbări climatice, sănătate publică, sustenabilitate, echitate socială etc. Dacă își doresc sens și relevanță, atunci cercetarea este un spațiu potrivit pentru ei. Important este să creadă în valoarea științei și în mesajul pe care aceasta îl transmite, să își aleagă teme care îi preocupă autentic și să își cultive motivația pe termen lung.
„Tinerelor, în mod special, le-aș spune să nu își subestimeze vocea și competența”
Mediul academic are nevoie de perspective diverse, de leadership colaborativ și de oameni capabili să construiască punți între știință și societate. Performanța nu este incompatibilă cu empatia, iar rigoarea științifică nu exclude implicarea socială.
Le-aș recomanda să caute echipe în care se simt valorizate, mentori care le provoacă și le susțin și să înțeleagă că eșecurile sau perioadele de incertitudine fac parte din proces. Reziliența este la fel de importantă ca talentul.
În cele din urmă, cercetarea capătă sens atunci când rămâi fidel valorilor tale și când nu pierzi din vedere faptul că știința este, înainte de toate, un serviciu adus societății
Care sunt cele mai mari satisfacții profesionale?
În primul rând, misiunea de dascăl rămâne pentru mine una dintre cele mai profunde surse de împlinire. În cei 30 de ani de activitate, am văzut generații de studenți evoluând, formându-și trasee profesionale solide și asumându-și responsabilități în domeniul mediului. Mă simt parte dintr-un proces durabil de investiție în oameni, în cariere care nu sunt doar profesii, ci și forme de responsabilitate față de societate și față de generațiile viitoare. Într-o lume în transformare, specialiștii în mediu nu sunt o opțiune, ci o necesitate.
O altă satisfacție majoră vine din faptul că direcțiile de cercetare spre care m-am orientat au produs efecte concrete, expertiza investită și datele obținute fiind utilizate pentru fundamentarea unor decizii sau gestionarea unor riscuri.
Comunicarea științei mi-a adus, de asemenea, satisfacții importante. Organizarea unor evenimente de amploare, precum Noaptea Cercetătorilor sau alte inițiative de dialog public au creat spații în care cercetarea a întâlnit direct comunitatea. Cred că aceste momente sunt esențiale pentru a construi încredere și pentru a face știința accesibilă.
În egală măsură, satisfacția vine din construirea de punți – între universitate și comunitate, între cercetare și politici publice. Crearea unor structuri și parteneriate care vor continua să funcționeze și să genereze valoare și în viitor reprezintă, pentru mine, o reușită care depășește dimensiunea individuală.
În esență, cea mai mare satisfacție este să știu că ceea ce fac contribuie la binele comun și că impactul nu se oprește la mine, ci se multiplică prin oameni, echipe și instituții.
