Universitatea Babeș-Bolyai a organizat luni, 16 decembrie 2019, Ziua Recunoștinței Universitare, un ciclu de manifestări menite să exprime recunoștința conducerii și a generațiilor actuale de cadre didactice și studenți pentru ctitorii de acum 100 de ani și pentru toate personalitățile care au contribuit la dezvoltarea, modernizarea și afirmarea Universității, în țară și străinătate.
Evenimentele au debutat la ora 11:30, când a avut loc dezvelirea bustului lui Onisifor Ghibu, unul din artizanii înființării și organizării, în urmă cu un secol, a Universității Românești, după care a urmat dezvelirea bustului lui Emil Racoviță, unul din marii savanți ai lumii, fost rector al Universității în perioada interbelică.
Manifestările au continuat în Aula Magna, unde Rectorul UBB, Acad. Prof. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, a susținut un discurs în memoria personalităților fondatoare ale Universității Românești care au trecut prin calvarul închisorilor comuniste și despre rolul unor cadre didactice în lupta pentru drepturi și libertăți democratice în perioada 1945-1989.
Nu în ultimul rând, conducerea UBB a adus un omagiu celor 100 de personalități care au ocupat diverse funcții administrative (rectori, prorectori, decani) și prin competențele lor profesionale au sporit prestigiul universității. Redăm, în continuare, lista acestor personalități: aici.
Discursurile Rectorului UBB, Acad. Prof. Ioan-Aurel Pop, rostite de Ziua Recunoștinței Universitare:
Onisifor Ghibu – un părinte al Universității Naționale a Daciei Superioare
Onisifor Ghibu, născut la 1883 în mijlocul geografic al pământului românesc, la Săliște (Sibiu), a fost menit să cuprindă prin viața și activitatea sa toată rotunjimea întinderii de loc pe care se vorbea românește, cum ar fi spus Mihail Kogălniceanu: a făcut liceul la Sibiu și la Brașov (la înaltele școli centrale române fondate de Andrei Șaguna), universitatea la Sibiu și București (înainte de a merge la Budapesta, la Strasbourg și la Jena); s-a refugiat în 1916 la Iași, a organizat mișcarea de emancipare națională din Basarabia (1917-1918), a făcut parte, după Unire, din Consiliul Dirigent și din Marele Sfat Național al Transilvaniei; a devenit profesor universitar la Cluj și membru corespondent al Academiei Române, a fost deținut de către comuniști la Caracal și și-a sfârșit viața, închizând cercul, tot la Sibiu, de unde pornise prin lume. În viața sa de nici nouă decenii, pedagogul Onisifor Ghibu are realizări care par împlinite de zeci de oameni, pentru că el a devenit cu timpul nu doar învățător al elevilor și studenților, ci un învățător al neamului românesc și un părinte al patriei renăscute la 1918. Pentru Universitatea din Cluj – numită de Vasile Pârvan „Universitatea Națională a Daciei Superioare” – Onisifor Ghibu este un părinte fondator. În anul 1918, după ce își dusese la bun sfârșit marea operă de patriot român în Basarabia, revine în Transilvania natală și este numit secretar general al resortului de instrucție din Consiliul Dirigent (guvernul provizoriu al Transilvaniei), fiind ales și deputat în Marele Sfat al Transilvaniei (instituția cu rol de parlament provizoriu al Transilvaniei). În această calitate de „ministru” provizoriu al educației, Onisifor Ghibu înfăptuiește preluarea universității maghiare din Cluj, propunând și punând în practică organizarea ei pe baze românești (1919). Pentru a răspunde prin fapte, cu demnitate și cu prestigiu, acuzelor care-i făceau pe români incapabili de viață academică superioară, marele intelectual luptător intervine și reușește să aducă la Cluj adevărați specialiști și, uneori, chiar somități ale unor domenii, precum marele savant Emil Racoviță, ajutându-l să înființeze la Cluj primul institut de speologie din lume. Onisifor Ghibu a slujit noua universitate românească – care era și creația sa – vreme de 26 de ani, între anii 1919 și 1945, când a fost îndepărtat brutal de adepții noii ordini din țară, aduse de tancurile sovietice. Drept răsplată a marilor sale eforturi de făurire și de organizare a României Întregite, a dăruirii sale pentru cauza poporului român, a impulsurilor de funcționare la nivel european a Universității din Cluj, Onisifor Ghibu a fost declarat „trădător”, acuzat de a fi deținut demnități „burgheze” și „capitaliste” în guvernele interbelice și condamnat la închisoare. A avut șansa să scape cu viață și, lovit de o imensă suferință sufletească, a trăit retras la Sibiu, până la finele vieții sale pământești, în 1972.
Din păcate, mulți l-au uitat pe Onisifor Ghibu, dar Universitatea din Cluj nu are voie să-l uite. Dimpotrivă, Universitatea din Cluj, preluată de marele intelectual de la vechile autorități, în 12 mai 1919, are menirea să-i ridice monumente de glorie, pe care vântul nu le va lua și furul nu le va fura, întru mărirea eternă a spiritului academic și universitar și întru binele nestrămutat al acestei țări numite România. La două decenii de la acel act major, în 1939, profesorul Onisifor Ghibu a scris o carte, azi uitată și care dă dimensiunea reală a Universității noastre interbelice. Scoaterea sa din neuitare se datorează profesorului Simion Simon – sufletul acestor ceremonii – și eforturilor Bibliotecii Centrale Universitare. Scoaterea din neuitare a lui Onisifor Ghibu se datorează azi si sculptorului Radu Handru , care a făcut acest bust, așezat începând de astăzi în curtea interioară a UBB, în Parcul Memoriei Universitare, alături de ctitori și de mari dascăli, emblematici pentru acest așezământ. Astfel, Alma Mater, în Ziua Recunoștinței, aduce omagiul său lui Onisifor Ghibu, menit de soartă să rămână viu întru eternitate.
Cinstirea unui ctitor
Savantul Emil Racoviță era, în momentul invitării sale ca profesor la Universitatea Națională a Daciei Superioare din Cluj, o efigie a științei mondiale, o personalitate care a lăsat în urmă Franța ca să se multe în noua Românie, în inima Ardealului, unde se pregăteau performanțe științifice și didactice de prim rang. Lecția sa și a generației sale de erudiți este una tulburătoare și o rezumăm, parafrazând celebrele vorbe ale unui președinte american: să nu ne întrebăm niciodată ce ne-a dat nouă țara, ci să punem mereu în balanță la ceea ce i-am dat noi ei. Țara era, în concepția lor, comunitatea, iar dacă această comunitate se potrivea cu locul de naștere și de îngropare al părinților și moșilor, atunci ea se chema patrie. Emil Racoviță a fost un astfel de savant și de român, care nu a cerut niciodată nimic patriei sale – care l-a și răsplătit, de altminteri, cu nepăsare și ingratitudine în finalul vieții sale pământești – dar care a adus comunității bunăstare, binefacere și glorie.
Fie și numai enumerarea unora dintre împlinirile sale devine edificatoare pentru oricine: a creat institutul de speologie (1920); a devenit membru titular al Academiei Române (1919), al cărui membru corespondent era încă din 1905 și al cărui președinte va fi ales în trei mandate consecutive, între 1926 și 1929; a fost senator din partea Universității din Cluj, (1922-1926), apoi rector al acesteia în 1929-1930 și prorector în 1930-1931; a fondat Societatea de Științe din Cluj (1920), al cărui președinte a rămas până la moarte; a fost membru al Asociației Generale a Profesorilor Universitari și președinte al filialei de la Cluj; a creat Asociația culturală pentru răspândirea limbii și culturii franceze, cunoscută mai mult sub numele de „Cercul Ronsard”; a fost membru fondator și președinte (1921-1933) al „Frăției Muntene”, prima societate turistică românească din Transilvania; a fost numit președinte al Întâiului Congres al Naturaliștilor din România (Cluj, 18-21 aprilie 1928), contribuind în mod decisiv la legiferarea ocrotirii naturii; a preluat cursul de biologie generală (1932) de la profesorul și prietenul său René Jeannel etc. Vreme de un sfert de secol, începând cu anul 1919 al venirii sale la Cluj, aproape orice realizare marcantă a Universității se leagă de numele savantului Emil Racoviță. Activitatea sa nu a fost destinată doar prezentului pe care l-a trăit plenar, cu acea conștiință vie că face istorie, ci mai ales viitorului. Cărturarul a pus temeiurile unei biologii a urmașilor săi, s-a ocupat de mediul sănătos, de parcurile naturale, de protecția naturii, intuind parcă asalturile distructive care aveau să vină.
Emil Racoviță a lăsat posterității un mesaj luminos, aureolat de câteva legăminte. Unul a fost acela al rectorului savant de prestigiu, înțelegând că autoritatea nu vine din autoritarism, ci din soliditatea creației științifice. Un altul se referă la încrederea în biruința valorii, într-o vreme când puțini vedeau forța intelectuală și reușita noii Universități românești. Prin activitatea lui Emil Racoviță și a generației sale de profesori și savanți s-au pus bazele uneia dintre cele mai prestigioase instituții de cercetare și de educație din această parte a Europei. Emil Racoviță a înnobilat viața acelui mare corp colectiv care era națiunea română. Astăzi, prin strădania unor contemporani inimoși, stimulați de profesorul Simion Simon, sculptorul Radu Handru a edificat bustul savantului, așezat alături de acela al lui Lucian Blaga, la intrarea în Aula Magna a UBB. Poetul filosof și savantul biolog veghează de-acum încolo instituția noastră, menită să ducă meditația și cercetarea spre viitor, întru gloria comunității magiștrilor și discipolilor.
Ziua Recunoștinței la Universitate
Am evocat, în acest an special, actul fundamental de refondare a universității noastre de-acum o sută de ani, ne-am reamintit și de Marea Unire care a făcut posibilă acest deziderat, formulat încă la Revoluția de la 1848-1849, am adus în atenție începuturile de la 1579-1581, am trecut în revistă constantele universitare, adică educația și cercetarea, am evidențiat școlile academice care au dus faima instituției noastre de-a lungul secolelor și de-a lungul ultimului secol și multe altele. Toate acestea au fost făcute de oameni importanți, de mari profesori și cercetători, de studenți de excepție ajunși profesori memorabili. Îi avem pe toți în minte și îi cinstim prin efigii și tablouri, prin busturi și statui, dar este bine să-i avem mereu și în inimă, să-i onorăm prin sentimentele noastre de recunoștință. Cu toții s-au sacrificat pe altarul învățăturii, științei și cercetării – cum se spune –, dar unii și-au dat chiar viața pentru idealul universitar, pentru libertatea academică și pentru națiunea română. Unii au luptat pe fronturi, în cele două războaie mondiale și odihnesc uitați pe alte meridiane, alții și-au pus viața în pericol apărând democrația în epoca dintre cele două războaie mondiale (când extremismul de dreapta a făcut victime și la noi), alții au fost maltratați după Al Doilea Război Mondial, când România era condusă de pe tancuri sovietice și cu ordine venite de la Moscova. Mulți au făcut închisoare și au ieșit epuizați, speriați și umiliți, fără puterea de a-și mai continua misiunea. Alții nu au mai ieșit deloc la libertate, murind în detenție, cu dorul la cei dragi și cu grija sorții nevrednice a țării. Dureros este faptul că asemenea soartă tragică au avut și mulți dintre părinții fondatori de la 1919, care, în loc de glorie eternă pentru marile lor merite, au primit privare de libertate și chiar moarte. Despre unii dintre aceștia am aflat de la profesorii mei. Dați-mi, de aceea, voie să depun mărturie pentru sufletul a doi dintre acești ctitori și martiri, anume profesorul Silviu Dragomir și poetul – doctor honoris causa, profesor al Universității și membru al Academiei – Octavian Goga. Acesta din urmă a scris, la finalul vieții, cu modestie, într-o poezie cu titlu lugubru (pe care nici nu-l redau aici): „Și cum, sub tâmpla mea fierbinte,/ O lume veche-mi reînvie,/ Nu câte-au fost îmi vin în minte,/ Ci câte-ar fi putut să fie.”. Silviu Dragomir, profesor la noi și membru al Academiei Române, deținut ani lungi în închisorile comuniste, cu singura vină că nu numai își iubise cu ardoare țara, ci chiar contribuise la facerea ei din 1918 și de după: „Căci, dacă, față de ceia ce ar fi trebuit și am fi dorit să facem, ceia ce am făcut e așa puțin, atâta cât am făcut era, în împrejurările date, tot ce puteam face. Iar o acțiune folositoare nu se judecă numai după mărimea rezultatelor sale, ci și după curăția intențiilor cu care a fost întreprinsă”. Această adâncă judecată de valoare trebuie însoțită de adagiul latin, reluat tot de istoricul transilvănean menționat: „Am făcut ceea ce am putut, să facă mai bine urmașii” (Feci quod potui, faciant meliora sequentes). Goga și Dragomir au fost nu numai înțelepți, ci și oameni care au trecut greu prin viață, care s-au avântat în politică și au avut răspunderi politice, până la rangul de prim-ministru, respectiv de ministru, care au săvârșit și greșeli (mai ales poetul), dar au ars pentru binele public. Prin urmare, o acțiune folositoare nu trebuie judecată numai după cuantumul rezultatelor, ci și după intenția întreprinderii sale. Cu alte cuvinte, dacă intenția a fost bună, atunci judecata istoricului trebuie să vadă și dincolo de rezultat, trebuie să releve curățenia sufletească a autorului acelei acțiuni folositoare.
În perioada de peste patru decenii a regimului comunist, unii dintre profesori și studenți au făcut rezistență, începând cu apărarea căminului „Avram Iancu”, asaltat de „clasa muncitoare” care voia să distrugă „burghezia”, formată din studenții de la Drept. Regimul a știut, însă, să bage spaima în oameni și, adesea, între intelectuali, folosind șantajul, amenințarea, pedepsele fizice, detenția, crima. Nu toți profesorii au avut vocație de eroi și de martiri, iar viața trebuia să meargă înainte. În toată această sută de ani trecută s-a muncit cu asiduitate și seriozitate în universitatea noastră și niciodată nu s-a permis ca ideologia de extremă dreaptă sau de extremă stângă să domine știința, să deturneze misiunea de învățătură și de educație pe care o avea instituția. De aceea, se cuvine să-i onorăm și pe acei profesori de mare forță, care, pensionați fiind, își duc viața cu grija copiilor, nepoților și strănepoților, amintindu-ne mereu, celor de azi, că avem o misiune de îndeplinit. Ei sunt eroii muncii neprecupețite în educație și cercetare, ei au continuat și au creat școli, au instruit studenți, au condus lucrări de licență, masterat și doctorat, au îndrumat profesori tineri la lucrările de grad didactic, au scris cărți și studii de referință.
Cinstindu-i pe profesori, îi cinstim și pe studenți, căci nimeni nu poate să fie profesor fără să fi fost student. Secretul performanței acestei înalte școli a noastre este respectul pentru muncă și pentru specialitate: cei mai buni studenți s-au făcut și au fost făcuți profesori. Din cei mai buni studenți s-au născut cei mai buni profesori, care, la rândul lor, au scos cei mai buni studenți și așa mai departe. Cu un astfel de mesaj, mediocritatea nu a făcut casă bună cu UBB, fiind mereu diminuată și veștejită. Au triumfat, însă, calitatea, performanța, excelența. Să ne bucurăm că acești magiștri mai trăiesc, că mai sunt printre noi și că ne mai pot bucura cu privegherea lor, cu știința lor, cu blândețea lor.
Există o zicere înțeleaptă, atribuită lui Nietzsche, dar care vine dintr-o zestre mult mai veche: un popor se caracterizează nu atât prin oamenii mari pe care îi are (în trecut), cât prin felul în care îi stimează și îi prețuiește pe aceștia (în timpul vieții). Se cuvine să-i prețuim, în consecință, pe dascălii noștri cât trăiesc, dar, evident, să-i cinstim pe toți cei mari, din toate timpurile, din trecut și de-acum. Altminteri, un popor este vrednic nu numai dacă cinstește valoarea de oriunde și de oricând, ci dacă nu hulește. Semănăm câteodată prea mult rău, prea multă ură, calomnie, dispreț și vrajbă, în loc să lăudăm, să prețuim și să încununăm cu lauri. Avem atâtea valori pe care le risipim, încât ne vine să ne întrebăm cum de reușim să mai mergem înainte! Recunoștința este o floare rară, dar fără de care nu putem trăi. Recunoștința noastră arătată marilor spirite ale Universității se întoarce înmiit asupra instituției și o ghidează înspre bine. Aura acestor personalități pe care le evocăm azi nu poate să reverse decât adevăr și dreptate, virtuți și valori, bine și iubire în Alma Mater, ceea ce înseamnă încredere în viitor.
Vă reamintesc ceea ce dumneavoastră știți: porțile Universității sunt deschise, amfiteatrele, sălile de curs, seminar și laborator, birourile, bibliotecile sunt mereu în așteptarea dumneavoastră. Uneori, nu numai o vorbă bună, ci și silueta unui profesor de-odinioară ne pot da încrederea necesară să continuăm. Iar dacă noi sau urmașii vom greși, din neglijență sau din nevrednicie, luați de valul vieții, să nu ezitați să ne trageți de mânecă, să ne mustrați, fiindcă deasupra noastră este instituția și fiindcă a persevera în eroare nu este omenesc, ci drăcesc. Vă dorim, dragi Seniori, viață lungă, cu mulțumirea datoriei împlinite și cu asigurarea că Universitatea a fost și rămâne casa cea primitoare pentru toți.
În Ziua Recunoștinței Universitare, la 16 decembrie 2019
Ioan-Aurel Pop
