Onisifor Ghibu, născut la 1883 în mijlocul geografic al pământului românesc, la Săliște (Sibiu), a fost menit să cuprindă prin viața și activitatea sa toată rotunjimea întinderii de loc pe care se vorbea românește, cum ar fi spus Mihail Kogălniceanu: a făcut liceul la Sibiu și la Brașov (la înaltele școli centrale române fondate de Andrei Șaguna), universitatea la Sibiu și București (înainte de a merge la Budapesta, la Strasbourg și la Jena); s-a refugiat în 1916 la Iași, a organizat mișcarea de emancipare națională din Basarabia (1917-1918), a făcut parte, după Unire, din Consiliul Dirigent și din Marele Sfat Național al Transilvaniei; a devenit profesor universitar la Cluj și membru corespondent al Academiei Române, a fost deținut de către comuniști la Caracal și și-a sfârșit viața, închizând cercul, tot la Sibiu, de unde pornise prin lume. În viața sa de nici nouă decenii, pedagogul Onisifor Ghibu are realizări care par împlinite de zeci de oameni, pentru că el a devenit cu timpul nu doar învățător al elevilor și studenților, ci un învățător al neamului românesc și un părinte al patriei renăscute la 1918. Pentru Universitatea din Cluj – numită de Vasile Pârvan „Universitatea Națională a Daciei Superioare” – Onisifor Ghibu este un părinte fondator. În anul 1918, după ce își dusese la bun sfârșit marea operă de patriot român în Basarabia, revine în Transilvania natală și este numit secretar general al resortului de instrucție din Consiliul Dirigent (guvernul provizoriu al Transilvaniei), fiind ales și deputat în Marele Sfat al Transilvaniei (instituția cu rol de parlament provizoriu al Transilvaniei). În această calitate de „ministru” provizoriu al educației, Onisifor Ghibu înfăptuiește preluarea universității maghiare din Cluj, propunând și punând în practică organizarea ei pe baze românești (1919). Pentru a răspunde prin fapte, cu demnitate și cu prestigiu, acuzelor care-i făceau pe români incapabili de viață academică superioară, marele intelectual luptător intervine și reușește să aducă la Cluj adevărați specialiști și, uneori, chiar somități ale unor domenii, precum marele savant Emil Racoviță, ajutându-l să înființeze la Cluj primul institut de speologie din lume. Onisifor Ghibu a slujit noua universitate românească – care era și creația sa – vreme de 26 de ani, între anii 1919 și 1945, când a fost îndepărtat brutal de adepții noii ordini din țară, aduse de tancurile sovietice. Drept răsplată a marilor sale eforturi de făurire și de organizare a României Întregite, a dăruirii sale pentru cauza poporului român, a impulsurilor de funcționare la nivel european a Universității din Cluj, Onisifor Ghibu a fost declarat „trădător”, acuzat de a fi deținut demnități „burgheze” și „capitaliste” în guvernele interbelice și condamnat la închisoare. A avut șansa să scape cu viață și, lovit de o imensă suferință sufletească, a trăit retras la Sibiu, până la finele vieții sale pământești, în 1972.
Din păcate, mulți l-au uitat pe Onisifor Ghibu, dar Universitatea din Cluj nu are voie să-l uite. Dimpotrivă, Universitatea din Cluj, preluată de marele intelectual de la vechile autorități, în 12 mai 1919, are menirea să-i ridice monumente de glorie, pe care vântul nu le va lua și furul nu le va fura, întru mărirea eternă a spiritului academic și universitar și întru binele nestrămutat al acestei țări numite România. La două decenii de la acel act major, în 1939, profesorul Onisifor Ghibu a scris o carte, azi uitată și care dă dimensiunea reală a Universității noastre interbelice. Scoaterea sa din neuitare se datorează profesorului Simion Simon – sufletul acestor ceremonii – și eforturilor Bibliotecii Centrale Universitare. Scoaterea din neuitare a lui Onisifor Ghibu se datorează azi si sculptorului Radu Handru , care a făcut acest bust, așezat începând de astăzi în curtea interioară a UBB, în Parcul Memoriei Universitare, alături de ctitori și de mari dascăli, emblematici pentru acest așezământ. Astfel, Alma Mater, în Ziua Recunoștinței, aduce omagiul său lui Onisifor Ghibu, menit de soartă să rămână viu întru eternitate.
