Savantul Emil Racoviță era, în momentul invitării sale ca profesor la Universitatea Națională a Daciei Superioare din Cluj, o efigie a științei mondiale, o personalitate care a lăsat în urmă Franța ca să se multe în noua Românie, în inima Ardealului, unde se pregăteau performanțe științifice și didactice de prim rang. Lecția sa și a generației sale de erudiți este una tulburătoare și o rezumăm, parafrazând celebrele vorbe ale unui președinte american: să nu ne întrebăm niciodată ce ne-a dat nouă țara, ci să punem mereu în balanță la ceea ce i-am dat noi ei. Țara era, în concepția lor, comunitatea, iar dacă această comunitate se potrivea cu locul de naștere și de îngropare al părinților și moșilor, atunci ea se chema patrie. Emil Racoviță a fost un astfel de savant și de român, care nu a cerut niciodată nimic patriei sale – care l-a și răsplătit, de altminteri, cu nepăsare și ingratitudine în finalul vieții sale pământești – dar care a adus comunității bunăstare, binefacere și glorie.
Fie și numai enumerarea unora dintre împlinirile sale devine edificatoare pentru oricine: a creat institutul de speologie (1920); a devenit membru titular al Academiei Române (1919), al cărui membru corespondent era încă din 1905 și al cărui președinte va fi ales în trei mandate consecutive, între 1926 și 1929; a fost senator din partea Universității din Cluj, (1922-1926), apoi rector al acesteia în 1929-1930 și prorector în 1930-1931; a fondat Societatea de Științe din Cluj (1920), al cărui președinte a rămas până la moarte; a fost membru al Asociației Generale a Profesorilor Universitari și președinte al filialei de la Cluj; a creat Asociația culturală pentru răspândirea limbii și culturii franceze, cunoscută mai mult sub numele de „Cercul Ronsard”; a fost membru fondator și președinte (1921-1933) al „Frăției Muntene”, prima societate turistică românească din Transilvania; a fost numit președinte al Întâiului Congres al Naturaliștilor din România (Cluj, 18-21 aprilie 1928), contribuind în mod decisiv la legiferarea ocrotirii naturii; a preluat cursul de biologie generală (1932) de la profesorul și prietenul său René Jeannel etc. Vreme de un sfert de secol, începând cu anul 1919 al venirii sale la Cluj, aproape orice realizare marcantă a Universității se leagă de numele savantului Emil Racoviță. Activitatea sa nu a fost destinată doar prezentului pe care l-a trăit plenar, cu acea conștiință vie că face istorie, ci mai ales viitorului. Cărturarul a pus temeiurile unei biologii a urmașilor săi, s-a ocupat de mediul sănătos, de parcurile naturale, de protecția naturii, intuind parcă asalturile distructive care aveau să vină.
Emil Racoviță a lăsat posterității un mesaj luminos, aureolat de câteva legăminte. Unul a fost acela al rectorului savant de prestigiu, înțelegând că autoritatea nu vine din autoritarism, ci din soliditatea creației științifice. Un altul se referă la încrederea în biruința valorii, într-o vreme când puțini vedeau forța intelectuală și reușita noii Universități românești. Prin activitatea lui Emil Racoviță și a generației sale de profesori și savanți s-au pus bazele uneia dintre cele mai prestigioase instituții de cercetare și de educație din această parte a Europei. Emil Racoviță a înnobilat viața acelui mare corp colectiv care era națiunea română. Astăzi, prin strădania unor contemporani inimoși, stimulați de profesorul Simion Simon, sculptorul Radu Handru a edificat bustul savantului, așezat alături de acela al lui Lucian Blaga, la intrarea în Aula Magna a UBB. Poetul filosof și savantul biolog veghează de-acum încolo instituția noastră, menită să ducă meditația și cercetarea spre viitor, întru gloria comunității magiștrilor și discipolilor.
