Am evocat, în acest an special, actul fundamental de refondare a universității noastre de-acum o sută de ani, ne-am reamintit și de Marea Unire care a făcut posibilă acest deziderat, formulat încă la Revoluția de la 1848-1849, am adus în atenție începuturile de la 1579-1581, am trecut în revistă constantele universitare, adică educația și cercetarea, am evidențiat școlile academice care au dus faima instituției noastre de-a lungul secolelor și de-a lungul ultimului secol și multe altele. Toate acestea au fost făcute de oameni importanți, de mari profesori și cercetători, de studenți de excepție ajunși profesori memorabili. Îi avem pe toți în minte și îi cinstim prin efigii și tablouri, prin busturi și statui, dar este bine să-i avem mereu și în inimă, să-i onorăm prin sentimentele noastre de recunoștință. Cu toții s-au sacrificat pe altarul învățăturii, științei și cercetării – cum se spune –, dar unii și-au dat chiar viața pentru idealul universitar, pentru libertatea academică și pentru națiunea română. Unii au luptat pe fronturi, în cele două războaie mondiale și odihnesc uitați pe alte meridiane, alții și-au pus viața în pericol apărând democrația în epoca dintre cele două războaie mondiale (când extremismul de dreapta a făcut victime și la noi), alții au fost maltratați după Al Doilea Război Mondial, când România era condusă de pe tancuri sovietice și cu ordine venite de la Moscova. Mulți au făcut închisoare și au ieșit epuizați, speriați și umiliți, fără puterea de a-și mai continua misiunea. Alții nu au mai ieșit deloc la libertate, murind în detenție, cu dorul la cei dragi și cu grija sorții nevrednice a țării. Dureros este faptul că asemenea soartă tragică au avut și mulți dintre părinții fondatori de la 1919, care, în loc de glorie eternă pentru marile lor merite, au primit privare de libertate și chiar moarte. Despre unii dintre aceștia am aflat de la profesorii mei. Dați-mi, de aceea, voie să depun mărturie pentru sufletul a doi dintre acești ctitori și martiri, anume profesorul Silviu Dragomir și poetul – doctor honoris causa, profesor al Universității și membru al Academiei – Octavian Goga. Acesta din urmă a scris, la finalul vieții, cu modestie, într-o poezie cu titlu lugubru (pe care nici nu-l redau aici): „Și cum, sub tâmpla mea fierbinte,/ O lume veche-mi reînvie,/ Nu câte-au fost îmi vin în minte,/ Ci câte-ar fi putut să fie.”. Silviu Dragomir, profesor la noi și membru al Academiei Române, deținut ani lungi în închisorile comuniste, cu singura vină că nu numai își iubise cu ardoare țara, ci chiar contribuise la facerea ei din 1918 și de după: „Căci, dacă, față de ceia ce ar fi trebuit și am fi dorit să facem, ceia ce am făcut e așa puțin, atâta cât am făcut era, în împrejurările date, tot ce puteam face. Iar o acțiune folositoare nu se judecă numai după mărimea rezultatelor sale, ci și după curăția intențiilor cu care a fost întreprinsă”. Această adâncă judecată de valoare trebuie însoțită de adagiul latin, reluat tot de istoricul transilvănean menționat: „Am făcut ceea ce am putut, să facă mai bine urmașii” (Feci quod potui, faciant meliora sequentes). Goga și Dragomir au fost nu numai înțelepți, ci și oameni care au trecut greu prin viață, care s-au avântat în politică și au avut răspunderi politice, până la rangul de prim-ministru, respectiv de ministru, care au săvârșit și greșeli (mai ales poetul), dar au ars pentru binele public. Prin urmare, o acțiune folositoare nu trebuie judecată numai după cuantumul rezultatelor, ci și după intenția întreprinderii sale. Cu alte cuvinte, dacă intenția a fost bună, atunci judecata istoricului trebuie să vadă și dincolo de rezultat, trebuie să releve curățenia sufletească a autorului acelei acțiuni folositoare.
În perioada de peste patru decenii a regimului comunist, unii dintre profesori și studenți au făcut rezistență, începând cu apărarea căminului „Avram Iancu”, asaltat de „clasa muncitoare” care voia să distrugă „burghezia”, formată din studenții de la Drept. Regimul a știut, însă, să bage spaima în oameni și, adesea, între intelectuali, folosind șantajul, amenințarea, pedepsele fizice, detenția, crima. Nu toți profesorii au avut vocație de eroi și de martiri, iar viața trebuia să meargă înainte. În toată această sută de ani trecută s-a muncit cu asiduitate și seriozitate în universitatea noastră și niciodată nu s-a permis ca ideologia de extremă dreaptă sau de extremă stângă să domine știința, să deturneze misiunea de învățătură și de educație pe care o avea instituția. De aceea, se cuvine să-i onorăm și pe acei profesori de mare forță, care, pensionați fiind, își duc viața cu grija copiilor, nepoților și strănepoților, amintindu-ne mereu, celor de azi, că avem o misiune de îndeplinit. Ei sunt eroii muncii neprecupețite în educație și cercetare, ei au continuat și au creat școli, au instruit studenți, au condus lucrări de licență, masterat și doctorat, au îndrumat profesori tineri la lucrările de grad didactic, au scris cărți și studii de referință.
Cinstindu-i pe profesori, îi cinstim și pe studenți, căci nimeni nu poate să fie profesor fără să fi fost student. Secretul performanței acestei înalte școli a noastre este respectul pentru muncă și pentru specialitate: cei mai buni studenți s-au făcut și au fost făcuți profesori. Din cei mai buni studenți s-au născut cei mai buni profesori, care, la rândul lor, au scos cei mai buni studenți și așa mai departe. Cu un astfel de mesaj, mediocritatea nu a făcut casă bună cu UBB, fiind mereu diminuată și veștejită. Au triumfat, însă, calitatea, performanța, excelența. Să ne bucurăm că acești magiștri mai trăiesc, că mai sunt printre noi și că ne mai pot bucura cu privegherea lor, cu știința lor, cu blândețea lor.
Există o zicere înțeleaptă, atribuită lui Nietzsche, dar care vine dintr-o zestre mult mai veche: un popor se caracterizează nu atât prin oamenii mari pe care îi are (în trecut), cât prin felul în care îi stimează și îi prețuiește pe aceștia (în timpul vieții). Se cuvine să-i prețuim, în consecință, pe dascălii noștri cât trăiesc, dar, evident, să-i cinstim pe toți cei mari, din toate timpurile, din trecut și de-acum. Altminteri, un popor este vrednic nu numai dacă cinstește valoarea de oriunde și de oricând, ci dacă nu hulește. Semănăm câteodată prea mult rău, prea multă ură, calomnie, dispreț și vrajbă, în loc să lăudăm, să prețuim și să încununăm cu lauri. Avem atâtea valori pe care le risipim, încât ne vine să ne întrebăm cum de reușim să mai mergem înainte! Recunoștința este o floare rară, dar fără de care nu putem trăi. Recunoștința noastră arătată marilor spirite ale Universității se întoarce înmiit asupra instituției și o ghidează înspre bine. Aura acestor personalități pe care le evocăm azi nu poate să reverse decât adevăr și dreptate, virtuți și valori, bine și iubire în Alma Mater, ceea ce înseamnă încredere în viitor.
Vă reamintesc ceea ce dumneavoastră știți: porțile Universității sunt deschise, amfiteatrele, sălile de curs, seminar și laborator, birourile, bibliotecile sunt mereu în așteptarea dumneavoastră. Uneori, nu numai o vorbă bună, ci și silueta unui profesor de-odinioară ne pot da încrederea necesară să continuăm. Iar dacă noi sau urmașii vom greși, din neglijență sau din nevrednicie, luați de valul vieții, să nu ezitați să ne trageți de mânecă, să ne mustrați, fiindcă deasupra noastră este instituția și fiindcă a persevera în eroare nu este omenesc, ci drăcesc. Vă dorim, dragi Seniori, viață lungă, cu mulțumirea datoriei împlinite și cu asigurarea că Universitatea a fost și rămâne casa cea primitoare pentru toți.
În Ziua Recunoștinței Universitare, la 16 decembrie 2019
Ioan-Aurel Pop
